Nu mai sunt.

  Sunt foarte agitata de miercuri seara incoace. Ieri am alergat toata ziua, am dormit prost si sunt fizic epuizata. Daca nu m-as fi uitat din nou in coltul dreapta jos, as fi putut sa cred ca a trecut o saptamana intretimp si nu doar 2 zile. Nu am mai scris nimic aici, nici nu am avut timp, nici nu stiu ce sa scriu. Nu stiu mai nimic. Stiu doar ca sunt oarecum inspaimantata, ca trebuie sa fac ceva ce nu pot sa evit, ceva imi provoaca si frica, si sila, si toate gradele de respingere. Dar se mai intampla. Life just happens.

  De luni incolo, pentru o perioada inca nedeterminata nu o sa mai fiu disponibila decat la telefon. Asa ca a trebuit sa aman, sa reprogramez, sa replanuiesc o groaza de chestii ca sa nu mai vrea nimeni nimic de la mine de luni incolo si sa nu trebuiasca sa mai vreau ceva de la cineva.

  Intr-un sens foarte cinic, e chiar bine. In acelasi sens cinic, imi indeplinesc pentru o perioada limitata una dintre marile dorinte actuale, desi in cu totul alte conditii. Ar trebui sa am o gramada de timp liber, de timp aproape fara nimeni cunoscut, nici de bine, nici de rau.  Ar trebui sa fie interesant. Oricum, momentan, dupa atatea pregatiri si spaime stranse si lasate dupa usa mi-e mai frica sa nu se mai intample nimic. Macar sa sa termine si sa stiu eu de ce.

  Azi am decis sa nu mai stresez, sa las ziua sa curga normal si sa tin gandurile celelalte departe.

De parca n-ar fi

  Ma invart in cercuri. Cercuri concentrice. Si cercurile nu au capat, dar as vrea ca cercurile mele sa aiba. Sa fie un punct din care totul sa incepe sa se deseneze altfel. Sa se faca dintr-o linie curba in una dreapta. Sa se poate identifica si localiza mai exact toata pata asta neagra dupa care nu se mai vede nimic.

  Azi dimineata imi doream foarte mult sa angajez pe cineva sa chinuie o asistenta si tot azi dimineata in timp ce gandeam asta am vazut o pisica neagra moarta (asta cat de mult ghinion aduce!?).  Dupa care m-am gandit ca e mai bine fara ganduri.

  As vrea sa pot sa tac. As vrea sa pot sa nu mai aud nimic. As vrea sa se opreasca noianul de ganduri din capul meu macar pentru o zi.

  As vrea sa cred.

  It’s not real. No one of it is real. The missing, the songs, the words, the word “home”, the doubts, the missing “you”, the missing “them”.

Cu umbra unui copac sau mai bine cu…

  Cateodata mi se intampla chestii de asa natura incat parca as spune cuiva. In unele cazuri, se intampla sa fie cineva prin zona care sa poata sa ma asculte, alteori, nu. Intr-un final imi trece. Dar intotdeauna dupa ce spun, regret. Imi dau seama ca nu m-a ajutat nici pe mine, nici pe persoana in cauza. Daca ma simt aiurea, daca m-am apucat de planuri fantezistopseudocurajoase, daca simt ca nu pot sa mai respir, cu ce ma ajuta sa spun altcuiva? Ce sens are sa stric si bunadispozitia altcuiva? Din motivul asta, zic ca atunci cand pui intrebarea “Ce mai faci?”, trebuie sa fii pregatit sa auzi raspunsul.

  In seara asta, nu pot sa stau bine pe scaun, mi-e putin groaza de ce se intampla maine, alte doze, alte examene, si cumva nu mi-e bine. M-as gandi sa urasc campania [electorala], dar, pe de alta parte, stiu sigur ca nu are niciun sens. Nu e nici prima si sper ca nu e nici ultima. Toate vin si toate trec. Nu e mai bine sa le lasam sa se intample cum vor ele?

  Asa ca daca tot nu am nici timp, nici teleportare, nici libertate, nici nedistanta, macar sa folosesc cuvintele. Cuvinte mici, dragute si simpatice, dar care pot sa faca sa te simti putin mai bine.

People can be really stupid.

  Constat zilele astea reactiile din ce in mai stupide, din punctul meu de vedere la niste chestii absolut normale. Pe baza de drama suplimentara. “Vai, numai de asta nu aveai nevoie/nu aveam nevoie”. Evident, are cineva vreodata nevoie de probleme, se plictiseste cineva intr-atat incat isi doreste sa apara o problema ca sa aiba cu ce sa-si ocupe timpul? Asta fiind reactia 1. A doua e pe baza de: “Vai, dar e bine ca nu e ceva mai grav.” Mai grav ca ce? Asta e genul de rationament care duce si la “Vai, daca tot mori, macar sa nu suferi.” And what? Asta chiar face pe cineva sa se simta mai bine?? Anumite lucruri se intampla si gata.

  Asta apropo si de moartea lui Gheorghe Dinica. Personal l-am adorat pe omul ala ca actor, ca omul care parea sa se iveasca din spatele actorului. I-am ascultat albumul de zeci de ori, am invatat versurile pe dinafara, i-am vazut filmele atat cat am reusit si m-am bucurat sa-l aud, sa-l vad prin media. Dar nu inteleg de ce aseara au fost la fiecare jurnal de stiri cel putin 5 stiri diferite pe subiectul asta. A fost un om care si-a trait viata la maxim, un actor care si-a experimentat profesia in toate felurile in care s-a priceput. A fost om complet, un om fericit, un om iubit si admirat enorm de mult incat din timpul vietii, totusi un om a carui inima s-a oprit la un moment din cauza varstei. Da, putea sa mai traiasca inca 30 de ani, inca 100, dar nu a fost sa fie.

  P.S.:  Si ce daca? e melodia mea preferata de pe albumul lui. Asta a fost si melodia care a insotit toate reportajele facute pe tema disparitiei lui. Nu mi se pare potrivit. Pentru o viata atat de plina as fi ales mai degraba Vagabondul vietii mele.

Ironia naibii

  Cand ma suna azi o prietena pe la pranz sa-mi spuna ca a aparut o carte pe care i-am zis ca o vreau neaparat (Boris Vian), nici nu banuia ca peste nici 2 minute urma sa vreau s-o sun si eu cu respiratie intretaiata si cu o spaima foarte mare pe care incercam tocmai ce incercam s-o internalizez.

  E al naibii de ironic. Saptamana trecut am tinut-o intr-atatea filme germane incat am uitat complet ca trebuie sa platesc abonamentul la internet, sambata eram gata sa vreau sa incep o revolutie, ieri seara am planuit o revolutie de catifea, planuiam sa incep sa-mi fac planuri din nou si sa cred in ele. Si astazi am aflat cu surprindere ca, de fapt, nu ar trebui sa ma simt deloc bine, ca se lasa cu injectii si, posibil cu o operatie.

  Si stateam si ma gandeam dupa la toate variantele posibile. Ca puteam sa-mi fac analize serioase inca de acum 6 luni, ca daca nu era perioada asta aglomerata de vreo 2 luni as fi avut sanse mult mai mari sa agravez ceva ce nici nu stiam ca exista. Si, pe de alta parte, macar bine ca mi-am facut curaj si am insistat acum.

  Asa ca nici nu stiu cum s-o mai dau. Credeam ca totul e in regula in limita posibilului, ca ce nu e bine, tine doar de mine sa se rezolve, credeam ca le stiu pe toate, ca nimic nu poate sa mearga mai rau. Si totusi nu. Uite asa mi-a cazut o caramida in cap. Si m-am trezit brusc la constatarea simpla: azi esti, maine nu se mai stie. Dincolo de asta, restul devine foarte putin relevant.

Deocamdata

  Ce mai, contemplez multe metafore imobile momentan. Si incep sa cred ca e ceva in neregula cu anotimpul asta. Toamna-iarna, cica. Nici frig, nici cald, nici vacanta, nici nimic. Doar multi nervi stransi si revarsati, multe obiective ramase tot in standby asa inaintea de sfarsitul anului, multa tensiune si eterna dorinta de a evada, de a pleca, de a face ceva orice, altceva.

  Incep sa vreau sa nu-mi mai justific uneori anumite decizii sau nondecizii. Si pana la urma daca bine si raul sau doar niste categorii filosofica, daca normal sau anormal sunt niste reguli impuse de societate(, unde societatea e foarte greu de definit,) incep sa vreau sa renunt la orice forme de a respecta regulile dupa care actionez in mod normal. De la un punct incolo sa continui sa incerci sa intelegi oamenii cand tot ce fac ei e sa te calce si mai mult in picioare si sa incerce sa intre cu buldozerul in sufletul tau, devine ceva absolut cretinoid.

  Asa ca deocamdata raman la contemplatul variantelor posibile, dar nu imposibile. Deocamdata, ma incapatanez sa cred ca mai e ceva out there.

Why do we
Crucify ourselves
Every day
I crucify myself
Nothing I do is good enough for you
Crucify myself
Every day
And my heart is sick of being in chains

It’s a funny thing

  “It’s a funny thing coming home. Looks the same. Sounds the same. Even smells the same. You realize the only thing that’s changed…is you.” The Curious Case of Benjamin Button

  Parafrazand, it’s a funny thing growing up. Totul pare sa fie la fel, dar, de fapt, nu e. E ca in “Spuma zilelor” cand camera se micsora, peretii se strangeau si nicio floare din lume, oricat de frumoasa, nu prea pare sa mai conteze. Si atunci totul devine mult mai simplu: o alegere simpla intre a parea sa fii in continuare ceea ce aproape tot restul lumii vede si a fi ceva mai mult, mai mult care vine de undeva din nucleul celulelor si care se zbate, uneori intr-un mod dureros, sa ajunga la terminatii nervoase si la hematii. Toate intelepciunile din lume nu mai valoreaza nimic in final: ma enervez ca maine nu e cum vreau eu sau accept azi-ul de azi?

Multe filme rdg-iste

  A fost Festivalul filmului german din cadrul Zilelor Culturii Germane. Am vazut 5 filme seara pe baza de RDG. Motiv pentru care sunt extrem de obosita. Au fost doua documentare: unul ciudatel, celalalt, aiurea rau. Niciunul nu era documentar in adevaratul sens al cuvantului, oricum, asa ca nu merita efortul de a le mentiona. Am vazut totusi si 3 filme interesante:

1. Sonnenallee (1999). Un film despre cum e sa fii adolescent in anii 70 in RDG pe o strada impartita in doua de Zidul Berlinului. Un film amuzant de la un cap la altul, cu mult insight-uri care tin de viata unui “estic”, cu martusiri si dialoguri ceva mai profunde. Si, mai ales, un film in care fiecare personaj capata fix ceea ce-ti doreste pana la film. Muzica se aude pe film intr-un mod absolut halucinant, parca face parte organic din pelicula. Recomand!!

2. Himmel ohne Sterne (1955). Un film din 1955, cu actiunea plasata in 1952 de-alungul granitei dintre Germanii inca nezidite si nepazite atat de bine. O poveste despre drama unei tesatoare si a unui granicer aflati de parti opuse ale granitei care se indragostesc. Unde drama e foarte multa, pe alocuri, inutila si ilogica. E filmat si jucat intr-un stil a la Gone with the wind, cu elemente de Antigona mutata in RDG. Am ras rau de tot la filmul asta, m-am simtit chiar aiurea ca am ras atat de mult. A meritat toutusi macar ca experienta cinematografica.

3. Nikolaikirche (19595). Un film ecranizat dupa o carte inspirata de evenimentele desfasurate in 1989 in jurul bisericii Sf. Nicolae din Leipzig care au dus intr-un final si la caderea Zidului. Partea cu adevarat interesanta e cum dezbina toata povestea cu nevoia de regandire a socialismului o familie. E putin cam lung, dar coerent si bine focusat pe psihologia individuala a personajelor. Recomand de asemenea!!

Lumea s-a terminat si a reinceput

  “Lumea se terminase şi reîncepuse de câteva ori până seara şi iar se terminase şi iarăşi începuse.” Crisstina.

  [Legat de postul asta] Eram mica, eram extrem de mica si nu-mi puneam prea multe intrebari. Intrebarile le pun acum tardiv. Comunicarea este o problema. Atat pentru detinutii politici din RDG si copii lor, cat si intre fosti colegi de scoala. E ciudat peste ani sa-ti dai seam ca s-au intamplat niste chestii acum mult timp si ca, in timp ce acum ti-ai pune zeci de intrebari legat de ce si cum, si de ce asa si nu altfel, atunci nu puteai sa gandesti asa. Atunci niste lucruri se intamplau si atat. Si acum imi vine sa pun mana pe telefon, sa gasesc useri invisible si sa intreb: “Bai, cum te-ai simtit, de fapt, atunci? Cum te simti acum cand iti amintesti uneori din intamplare? Imi pare rau, poate puteam sa fac mai mult; poate puteai sa faci mai mult. Eram niste copii si nu stiam nimic. Eram niste copii si era normal sa nu stim nimic.”

  Oare dupa atata timp chiar mai conteaza? Dupa atat amar de vreme, mai ajuta pe cineva sa-si amintesca? Si cu ce mai exact?

Patru puncte, multe virgule si un semn de intrebare

  De dimineata vantul incerca sa-mi fure umbrela si ploaia incerca sa intre in tenisii-mei-aproape-altceva, din exces de zel, mi-am luat o umbrela pe care as fi donat-o cu mare incantare dupa primele 5 minute de mers, in somn ma chinui sa conceptualizez unele cadouri de craciun si sa gasesc alte cadouri de craciun, mai sunt 17 zile pana la alegeri, mai sunt 17 zile de campania, plus inca alte 14, plus nebunia de dupa, si eu am ramas cu o discutie neterminata, nici nu stiu daca vreau sa mai termin discutia, azi iar am facut trei miliarde de conexiuni si astazi m-a ajutat fix la nimic, trebuie sa-mi iau ceva de incaltat si nu am chef si nu am timp si urasc sa fac cumparaturi, trebuie sa-mi iau ceva de incaltat si nu o sa gasesc ce vreau eu pentru ca ce vreau nu mai e la moda de 2 ani si, daca nu e la moda, e nasol, azi ma duc la un alt film german dupa ce o sa ma enervez de plictiseala la stef, maine inca doua filme germane, a murit claude levi strauss, nu-mi amintesc ce a scris claude levi strauss, am citit in anul I cateva capitole din tropice triste si mi-a placut, imi regasesc colegi din generala pe feisbuc, nu mi-e clar pe unde e fiecare si cu ce se ocupa, in continuare am o jena cand trebuie sa raspund la intrebare cu ce-am mai facut si cum imi mai merge, nu am reusit inca sa vorbesc cu viitorul posibil coordonator de dizertatie, e inspaimantator sa stii exact ce vrei si cum si unde si cum trebuie sa arate, si sa stii, in acelasi timp, ca trebuie sa astepti indefinetly, nu se mai fabrica, inca nu s-a fabricat.

  Nu stiu… am voie?