Ma gandeam mai devreme ca uneori mi se intampla sa ajung intr-o clipa din care nu as vrea sa mai plec. O clipa in care sa nu mai am nevoie de nimic, pe care sa vreau s-o retraiesc la nesfarsit pentru ca nu exista sanse sa ma satur de ea. O clipa completa si suficienta intr-un sens in care daca ar fi ultima sa nu-mi para rau. Genul asta de clipe nu le gasesti cand le cauti. Te izbeste faptul ca esti intr-una din ele atunci cand tot iti vine sa faci e sa respiri si atat. Nu conteaza neaparat compania, discutia sau activitatea, ci doar starea si sentimentul de intreg pe care ti-l da.

 Si ma mai gandeam la toate momentele in care auzind expresia “[...] Nu (cred ca) vrei sa stii…” am vrut sa raspund cu: “Ba nu, ai fi surprins(a) cat de mult as vrea sa stiu. As vrea sa stiu tot despre asta, tot despre tine, tot despre ce a fost si inca mai mult”. Dar inca nu am spus nimic de genul. Intotdeauna am sentimentul ca e prea mult si cuvintele nu se lasa rostite.