Incepand de la 7 dimineata cand auzeam ploaia si cand mi-a devenit imposibil sa mai adorm mi-am dorit sa iasa soarele. O raza mica de soare, vai de viata ei, nehotarata, timida, dar o raza totusi. Asa cat sa stiu si ca se poate. Ca soarele nu a disparut de tot. Si cu acest gand si cu o durere foarte neplacuta in tot bratul stang (care “contine” un cot fisurat in clasa a 7-a pe motiv de mers cu role) m-am plictisit dincolo de moarte la un curs, am umblat prin ploaie cu capul descoperit, cu treburi carand cu 5 kg de carti. Mai pe la 4:30 cand am plecat spre Scoala Centrala pentru practici deja nu mai ploua si la 7 cand m-am intors am vazut si soarele mult visat apunand, ce-i drept.

 Deci, chiar se poate. Soarele nu a disparut, nu l-au rapit nici ploaia, nici norii, nici oamenii stresanti. Si uite asa ma gandeam si eu ca, desi mai dureaza pana cand o sa vad soarele de-a binele, macar nu mai ploua. Cu fiecare alta tema terminata, printata, predata, cu fiecare cota verificata, cu fiecare conversatie cretina in orele micii ale noptii, cu fiecare noua carte descoperita, cu fiecare chestie mica de acum care se leaga de ceva ce am facut mai demult, cu fiecare moment in care aleg sa raman, sa nu plec, sa incerc, sa vreau, cu fiecare constatare ca a fost o decizie inspirata si cu fiecare alegere pe care aleg s-o fac parca se duc inca putin picaturile de ploaie.

 Si pentru ca sunt intr-o dispozitie bune, desi am o tone de motive sa nu fiu, mi-am amintit de The Kooks – Seaside.