“am o vedere spre lume
un vis fara nume
si praf de stele pe urmele mele
si incerc sa ma uit inapoi
sa vad soare su ploi”

 Zilele trecute, am fost o persoana foarte prinsa in amintiri, ganduri, intamplari si, mai ales, intre oameni. Pentru inceput, mi-am dat seama ca acum traiesc chestiile despre care scriam la 16 ani din imaginatie si atat. Si uite cum se leaga toate peste ani si cum a scrie devine cel mai bun remediu pentru a nu uita. Altfel, am fost la ultimele cursuri, am dat ultimul examen din facultate (dupa care, iesind, m-am infipt cu unghia intr-un cui) si am scapat, fara sa am parte de ea,  de ultima sesiune. Deci, da, s-a terminat si, pe cuvant, ca era ultimul lucru care as fi vrut sa se termine.

 Revenind la zilele noastre, am sute de foi pe birou care asteapta sa fie recitite, zeci de documente in computer ca asteapta sa fie citite si o groaza de pagini care asteapta sa fie scrise. Nu stiu cum, dar daca voi termina, cred ca va fi doar datorita celor care cred ca sunt in stare sa fac asta.

 Si tot eu am mintea in multe directii si planuri in care incep sa-mi permit cu adevarat sa cred. Si cred ca ma fac mare pentru ca pot sa constat ca se intampla chestii serioase, pentru ca pot sa am o serie de ganduri serioase pe care am invatat cand si de ce sa le spun.

 Si in loc de concluzie, o sa zic ca nu stiu tot, dar ca am sanse sa mai aflu una-alta cat de curand.