… sa scriu ceea ce urmeaza pentru ca ar fi fost pacat de ele, de ganduri si de cuvinte. Nu-mi amintesc foarte clar ultima oara cand nu mi-a fost dor, dar e posibil sa fi fost candva intr-o noapte pe la 4 asa si pe la inceputul lui aprilie, cand stateam frumos pe bancheta din spate a unui taxi, ma bucuram de intunericul si de pustiul strazilor si eram prea surescitata ca sa-mi dau seama ce exact fac. De atunci, acolo s-au intamplat foarte multe si nimic, in acelasi timp. Asa ca, sincer vorbind, nici nu mai stiu sigur ce inseamna sa nu-ti fie dor. Am ajuns la nivelul in care pentru a exprima cum se cuvine cuvantul “dor” cu toate vocalele care se impun, un fel de “dooo… ooo… ooooor” mi-ar lua doar vreo doua luni de zile, pe care, de altfel, nici nu le am. Asa ca, trecand peste partea cu de ce fac eu asta pentru ca stiu foarte bine de ce, nu pot sa nu ma gandesc cat mai rezist fara sa uit de ce anume imi e dor exact si in ce masura o sa fie si el dorul, sarmanul, alinat candva viata asta, secolul asta, eternitatea asta. Si cam atat… de cate zeci de mii de ori sa spui acelasi lucru fara sa nu-ti vina sa(-ti) dai cu ceva (cuiva) in cap pentru ca te repeti. Despre alte chestii mai simpatice poate maine.