La naiba cu toate. In primul rand, mintea mea s-a blocat. La orice ora din zi si din noapte, orice as face si oricat de concentrata as fi, imi ia mai putin de doua secunde sa-mi zboare minte la ceva anume. Orice ar scrie, cu litere sau cifre, eu tot acelasi lucru citesc, pe orice post as deschide televizorul e vorba fix despre acelasi lucru si, nu in ultimul rand, si glumele de tot felul tot acolo ma duc cu gandul. I am seriously stuck, nu pot sa ma gandesc si la altceva infara de o anume senzatie. De fapt, sunt atat de intepenita cu cat mi se pare ca senzatia atat de indepartata ar trebui sa se apropie, dar ea nu prea are de gand sa se apropie si intretimp, vorba vine, mintea mea isi face de cap. In al doilea rand, azi ma simteam prea mult, aveam prea multe picioare si maini, capul atarna prea greu si tamplele parca imi ieseau de durere din cap. Si parca as fi vrut sa zac asa intr-o zacere fara de cunstiinta, fara brate, fara degete, fara tample pana cand sa uit cum ma cheama si ce exact mai vreau de la viata. Si nu stiu cum se face, dar probabil ca mintea mea si organismul meu reactioneaza asa tocmai din ciuda pentru ca urmeaza o saptamana cu drumuri intre spital, cooperativa de delicii acvatice si almost home alone, o saptamana in care va trebui sa-mi fac un bagaj destul de consistent, o saptamana cu o noapte de vineri spre sambata care ma va gasi in drum spre Belgrad. Losing control is best when you need to forget the hard times, the big mimes, the skeletons wasting their smiles. Am zis!