Tot ieri la intoarcerea mea din plimbarea pe la Lipscani m-am intalnit cu o fosta colega de liceu. Si mi-a spus o barfa mica despre o alta colega si uite asa am inceput sa-mi amintesc chestii despre si legate de liceu si nu numai.

  Liceul a fost cu siguranta cea mai oribila perioada din viata mea. Nu m-am simtit in viata mai singura si mai neinteleasa si atunci nu prea vorbeam cu nimeni despre toate dramele mele interioare. De altfel, nici nu prea aveam cu cine. Existau in clasa mea o mana de oameni de oameni chiar simpatici si cu potential dar eu nu fumam, nu eram cool asa m-am conectat cu ei din parti. Asa ca am inceput sa scriu. Poezie. Si am scris vreo 2 ani intr-un mod stangaci, dar incontinuu. Si am descoperit poezie.ro. De fapt, evenimentele s-au desfasurat in acelasi timp. Si am fost tot vreo 2 ani un copil pe langa oameni mare. Si imi placea ca era frumos si cald cumva. Si prietenii mei noi si mari erau oameni misto cu povesti interesante de viata si gata sa dea tot felul de sfaturi si sa ma ia in serios.

  Pe urma, am descoperit forumul Vama Veche. Si au urmat zeci de intalniri prin oras, mers la concerte, intalnirea cea mare cu formatia. Si nah brusc am capatat prieteni prin alte parti. Prieteni de care nu stiam nimic. Oameni in momente complet diferite ale vietii lor care aveau mereu ceva interesant de spus si cu care se puteau naste conversatii foarte misto, conversatii in care se puteau naste si confesiuni si vise si alte nebunii.

  Deci, pe scurt singurul lucru pozitiv legat de liceu e ca s-a terminat si ca am putut sa-mi continuu viata intr-un mediu cu totul nou, cu alti oameni, colegi si profesori, care nu ma cunoasteau, dar care nu aveau nici un fel de pareri preconcepute despre mine si care vroiau sa ma cunosc, ceea ce mi-e permis mie sa indraznesc sa fiu pentru prima oara eu si atat. Nu regret ca lucrurile au fost cum au fost, dar nici platita si paraplatita nu as repeta experienta.

  Acum nu vorbesc decat o data pe an cu putinii colegi cu care am mai impartit cateva momente bune. Si nici nu-mi pare rau si nici nu simt vreo lipsa. Din ce stiu eu, majoritatea sunt masteranzi, au mai fost plecati cu un Erasmus, ceva, o scoala de vara, mai multe, dar in principiu, sunt tot aici, locuiesc tot acolo si infrunta aceeasi realitate. Exista doua situatie mai speciale: cineva care a plecat de curand cu un voluntariat prin Africa (nimic surprinzator aici) si altcineva care s-a casatorit de foarte curand. Pe ultima fiinta o urasc retroactiv pentru ca mi-a facut viata in perioada aia si mai amara si asa avea vreo 300 de comentarii de facut pe tema casatoriei ei recente si a motivelor. Dar nu ma caracterizeaza nici sa urasc pe cineva, nici sa-mi consum energia atat de aiurea.

  Ideea e ca eu nu am mai vazut pe nici unul din fostii mei colegi in mod organizat de mai bine de un, dar stiu ca macar o parte se mai intalnesc pe grupulete, macar din motivul ca erau la aceeas facultate. Si mi se pare foarte trist. Pentru ca daca am auzit ceva de foarte multe ori in clasa a 12-a era ca anii de liceu sunt cei mai frumosi si ca ajungi la facultate unde o sa fii singur si nu o sa stie nimeni de unde vii. Si care e problema? It worked perfect for me.

  Am scris mult. Prea mult. Dar chiar ma intreb retoric cum de sunt unii care reusesc sa pastreze legatura (mai ales, daca sunt plecati peste mari si tari) si ce-i motiveaza.