Nu am reusit sa ma uit la Grey’s in oricat de playere am incercat si oricate codec-uri am inteles. Cred ca de vina era placa video care nu e foarte “hdtv friendly”. Am incercat totusi sa ma uit. Era ciudat si aiurea in acelasi timp pentru ca imaginea se misca foarte incet si sunetul era fix cum trebuia. Si mi-am dat seama ca asa ma simt eu zilelea astea mai nou. Percep totul ca miscand foarte incet, cu o foarte mare intarziere, aud, vad, dar nu procesez nimic. E ca si cum as fi inafara corpului si m-as uita de undeva de sus. E ca atunci cand aud ceva si ma revolt si imi vine sa fug, sa tip, sa urlu, sa ma misc si totusi corpul meu nu face altceva decat sa taca si continue sa faca ceva. E ca atunci cand cineva trage de mine, cere o reactie imediata si tot ce fac e sa ma uit fara sa pot sa spun nimic pentru ca nimic din ce ai putea spune nu are sens nici pentru tine. E ca atunci cand as vrea sa adaug ceva si as vrea sa spun si tot scriu si sterg si reformulez si tot degreaba. E ca atunci cand niciun fel de mancare nu mai are gust si nimic nu mai aduce un zambet. Pentru ca pur si simplu zambetul nu vrea sa se formeze.

And if you can’t feel
It’s selfish to use up all of the bandages