Cand ma suna azi o prietena pe la pranz sa-mi spuna ca a aparut o carte pe care i-am zis ca o vreau neaparat (Boris Vian), nici nu banuia ca peste nici 2 minute urma sa vreau s-o sun si eu cu respiratie intretaiata si cu o spaima foarte mare pe care incercam tocmai ce incercam s-o internalizez.

  E al naibii de ironic. Saptamana trecut am tinut-o intr-atatea filme germane incat am uitat complet ca trebuie sa platesc abonamentul la internet, sambata eram gata sa vreau sa incep o revolutie, ieri seara am planuit o revolutie de catifea, planuiam sa incep sa-mi fac planuri din nou si sa cred in ele. Si astazi am aflat cu surprindere ca, de fapt, nu ar trebui sa ma simt deloc bine, ca se lasa cu injectii si, posibil cu o operatie.

  Si stateam si ma gandeam dupa la toate variantele posibile. Ca puteam sa-mi fac analize serioase inca de acum 6 luni, ca daca nu era perioada asta aglomerata de vreo 2 luni as fi avut sanse mult mai mari sa agravez ceva ce nici nu stiam ca exista. Si, pe de alta parte, macar bine ca mi-am facut curaj si am insistat acum.

  Asa ca nici nu stiu cum s-o mai dau. Credeam ca totul e in regula in limita posibilului, ca ce nu e bine, tine doar de mine sa se rezolve, credeam ca le stiu pe toate, ca nimic nu poate sa mearga mai rau. Si totusi nu. Uite asa mi-a cazut o caramida in cap. Si m-am trezit brusc la constatarea simpla: azi esti, maine nu se mai stie. Dincolo de asta, restul devine foarte putin relevant.